Cap. VI - Si ningea cu fulgi cat prunele...

Si era o seara de noiembrie... si ningea.. sau poate era soare?.. nu, pentru ca era seara... da, era seara...

Credem in iluzii.. credem ca lucrurile sunt nesfarsite, eterne.. ne place sa credem.. dar nu e asa...
Intotdeauna am dispretuit iluziile.. am stiut ca nu trebuie sa cred in ele... si de fiecare data cand am crezut, am avut de suferit.. ultimii ani ii vad in negru si gri.. cu prea putine sclipiri...

Si era o seara de noiembrie.. ultima.. pentru ca ea stia ca acesta va fi finalul...

Back to black... inapoi la a sti ca sunt un nimeni... cineva poate doar pentru prieteni... ultima iluzie a mea..

O seara de noiembrie in care a mai cazut o stea...

"As vrea sa-ti scriu ceva frumos, dar e un cantec fara rost...pentru noi filmul s-a terminat...as vrea sa-ti spun adio dar, pana si asta e-n zadar...nu `ntelegi ca-i genericul final..."

Am uitat in ce trebuie sa cred.. dar nui nik, viata merge mai departe.. si inca o parte din inima mea a murit in seara asta...

Intr-o zi inima mea va fi de diamant.. intangibila si rece...

Si era o seara de noiembrie.. si ningea.. dar de data asta a nins degeaba..

Cap. V - O seara de noiembrie...

Si inca stau intinsa in pat.. cu laptopul in brate.. si ma intreb ce caut aici...
Ironia sortii ... sa vrei sa fugi de lume si ea sa te loveasca in punctul cel mai sensibil si sa te tina strans... si nici macar sa nu iti para rau..
Urasc generalizarile... toate fetele se pupa cand se intalnesc, si sa nu uit - tipa.. stau cu orele sa isi cumpere zeci de perechi de pantofi.. adora trandafirii rosii.. viseaza la un print pe cal alb.. se uita pe youtube la filmulete cu actori catalogati ca hot ... etc etc.. cunoastem...
Si totusi sunt atatea fete pe care le cunosc care nu sunt asa... dezechilibru hormonal? /:) sau doar un IQ rezonabil...
Nu stiu, dar generalizarile omoara genii.. valori... ciudati..
Ce-ar fi ca lumea asta sa respecte originalitatea si nu similaritatea.. apartenenta la grup... Eu vreau sa fiu eu... si nimeni sa nu mai fie eu... si eu sa nu fiu ca nimeni.. asta inseamna ca societatea trebuie sa ma respinga? Asta am invatat in liceu...
Poate ultimul an mi-a aratat altceva...
Ma mai uit in jur din cand in cand... nu mai sunt narcisista de la 15 ani... si incep sa inteleg ca exista si oameni carora nu le pasa.. oameni care cauta doar fericire, si nu acceptare... sau poate care, ca mine, s-au saturat sa o caute si au inteles ca nu are nici un sens...
Si oare ce-o fi si fericirea asta? Cu ce se mananca?
Eu nu ii mai inteleg pe oamenii secolului meu..
Se cearta, se impaca.. dar totul in ochii lumii, cat mai in lumina reflectoarelor... in paginile ziarelor daca se poate..
Si eu vreau sa pastrez totul ... TOTUL... pentru mine.. e chiar asa greu?
De ce?? De ce vor toti sa ma sacrifice pe o masa de tortura ca sa vada ce se gaseste dedesubt? Haideti sa va spun - n-o sa gasiti nimic, pentru ca nu aveti cheia... cheia e la loc sigur, intr-o alta inima.. ascunsa la fel de bine...
Ce s-a intamplat cu private space? cu locul acela doar al nostru.. unde nimeni nu intra.. unde nimeni nu are vreun cuvant... unde sa fiu eu si atat.. eu si chitara mea.. eu si cu inima mea..
Mi-e dor de o seara de noiembrie... cine mai stie unde s-a pierdut si asta?
Continui sa cred in oamenii carora nu le pasa decat de fericirea si de libertatea lor.. sunt putini, stiu, si apreciez faptul ca i-am cunoscut pe cativa...
Si o sa scriu vreodata si despre libertate....

Cap. IV - Sfarsitul lumii

Aseara pe Tvr 2 - Anna Karenina... am mai vazut filmul o data, in aceeasi distributie - Sean Bean in rolul lui Vronski, Sophie Marceau in rolul Annei. Cartea am vrut sa o citesc de prea multe ori...

Nu stiu daca a fost ideea geniala a lui Bernard Rose sau a lui Leo Tolstoi (scuzati ironia, dar am ras prea bine de varianta englezeasca a numelui rus), dar filmul incepe cam asa: Konstantin Dmitrici Levin alearga prin padure fugarit de lupi si ursi... in disperarea sa, se agata de o creanga si ramane asa... atarnat deasupra boturilor flamande
Apoi incepe monologul: ceea ce am vazut pana acum se regaseste deseori in visele mele, insa frica intiparita pe fata mea nu este atat frica de moarte, cat frica de a muri fara a descoperi iubirea... aveam sa aflu mai tarziu, ca cu aceeasi frica traia si Anna Karenina...

Sfarsitul lumii.... e o posibilitate... sunt oameni care nu gandesc prea mult... stiinta a distrus de multe ori mai mult decat a ajutat... m-am hotarat sa merg pe mana lui Blaga, haideti sa lasam lumea asa cum e! Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, si nu ucid cu mintea tainele ce le-ntalnesc in calea mea in flori, in ochi, pe buze ori morminte. Lumina altora sugruma vraja nepatrunsului ascuns in adancimi de intuneric, dar eu - eu cu lumina mea sporesc a lumii taina - si-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micsoreaza, ci tremuratoare mareste si mai tare taina noptii, asa imbogatesc si eu intunecata zare cu largi fiori de sfant mister. Si tot ce-i neinteles se schimba-n neintelesuri si mai mari sub ochii mei - caci eu iubesc si flori, si ochi, si buze si morminte.

Dar nu mi-e atat de frica de moarte cat imi e de frica ca voi muri fara sa fi stiut cum e sa fii iubit. Ma uit de multe ori in jurul meu pe strada.. sunt atatea perechi, si ma doare uneori atat de mult ca sunt singura.. pentru ca stiu ca am si eu multe de dat si vad ca nimeni nu stie sa primeasca.. Intorc capul cand ii vad cum se saruta si isi zambesc.. cum se imbratiseaza si se privesc ochi in ochi.. ii urasc...
Ei sunt fericiti...
Mie fericirea mi-a fost interzisa... imi pare rau pentru tot.. a fost si vina mea... dar nu numai...
Nu-i nimic... voi pleca in munti... sau voi fi un om de stiinta.. voi fi cineva... ma vor tine minte... dar tot voi muri cu sufletul plin de regrete....

Cap. III – Sunt o lună amară...

Am fost în weekend în Poiana Brașov... Rock Out Land Festival... sau ceva de genu'... nu numele este important…

Câteva formații de care nu am mai auzit... si care m-au impresionat mai mult sau mai puțin… sau deloc... dragii mei The Others şi în final, Luna Amară...

Eloise... nimic de comentat decât că nu m-ar deranja să îi mai ascult o dată... de mai multe ori de fapt...

Mushroom Story... SCHIMBAŢI-VĂ SOLISTUL ŞI MAI ALES TEXTIERUL!!!!!!!

The Others... mi-era dor să îi ascult pe The Others... nu se compară nimic cu ceea ce fac ei... ei pur şi simplu funk-tioneaza ;)) şi totuși îmi era atât de somn... încât pierdeam ideile pe drum... M-am ridicat în picioare când a urcat Mihnea Blidaru pe scenă... nu de dragul lui, ci pentru că am simțit că formația a început să cânte cu plăcere, şi nu din rutină... le-a dat viață şi celor de pe scenă, dar şi publicului...

The Others… how should I know the world is dry, that friends are here because we cry... inegalabilul funky mamma... şi să nu uitam hitul Crazy City... aștept ziua în care vor fi apreciați la adevărata lor valoare… ziua în care nu voi afla pe mess ci la televizor de concertele lor... visez, nu?

Anturaj... o trupa bună, dar prea mult influențați de RHCP... un solist fără curaj, dar cu potențial… şi... luaţi-vă fraților alt textier!!

În general ceea ce am văzut a fost muzică de calitate... în special instrumentația… oameni care au cap, mâini, picioare şi chitara...

Şi în final... senzația serii... Luna Amară...

Știam ce cântă... aveam câteva melodii de-ale lor peste care săream ocazional... îi respectam ca poeți deși nu îi ascultam întotdeauna… Dar ce am văzut sâmbătă nu a fost un grup de rockeri disperați... nici un grup antipolitic sau știu eu ce grupare care instigă la complot... ci o mână de luni amare... pierdute în cenușă... în gri dorian... oameni care s-au închis în capul lor şi încearcă să ne arate că se poate şi altfel...

Şi mă uitam în jurul meu... să vad câţi înțeleg.

Era întuneric şi nu se putea citi pe feţele lor… dar vedeam - erau cei care dansau în faţă... dacă asta se poate numi dans... urlau şi se dădeau în spectacol...

Şi mai erau cei care stăteau locului... eventual bătând ritmul cu piciorul... şi care ascultau cu sufletul la gură... chiar dacă știau versurile şi în somn...

Mă uit în jurul meu... oamenii aceștia chiar nu înțeleg... sunt oameni care trăiesc şi li se pare evident că AŞA trebuie să fie... să trăiască... să se distreze... cei din jur să știe k ei sunt cool... să se mintă că iubesc... să se căsătorească cu fast şi rochie scumpă... lăutari şi claxoane... să aibă copii... să se certe… să îi bată... să plângă... să fie văzuți bine... şi într-o zi să stea în faţa blocului, să spună ce bine era pe vremea lor... fără să știe că îşi plâng bătrâneţea, nu vremurile... să îi blesteme pe "dracii de copii"... să îşi reamintească bolile şi într-o zi să plece... la fel cum au venit… evident…

Poate că eu sunt cea care nu gândește corect? Poate că viața chiar la asta se rezumă...? Şi atunci cum rămâne cu restul... cu absolutul... cu iubirea şi cunoașterea? cu suferința? Pentru că, în final, eu sufăr la fel de mult pentru că nu voi cunoaște niciodată absolutul, cât suferă vecină-mea pentru că nu poate să îşi cumpere blugi de la Kenvelo... şi dacă îi dau eu bani să îşi cumpere blugi... nu va fi fericită, ci va suferi din alt motiv, la fel de grav...

Oare exagerez? Oare chiar lumea asta a luat-o razna sau oare chiar încep eu să o iau razna?

Mă simțeam cumva în largul meu… printre cei din Poiană... printre unii dintre ei... pentru că simțeam că ei trăiesc fără prejudecăți… sau idei... ci doar prin iubire... şi prin muzică...

Şi mă întorc apoi aici... în lumea asta gri în care trăiesc... şi văd altceva... oameni care trăiesc pentru bani... care se târăsc de azi pe mâine... oameni care lucrează într-un Fast Food sau la colţ de stradă... doar ca să poată supraviețui... iar ce rămâne nu va merge niciodată în biblioteci... ci pe telefon...

Doamne! Sunt atâtea lucruri pe care nu mi le doresc şi pentru care lumea asta suferă... de ce??
sunt şi eu o lună amară? Voi fi vreodată mai mult de atât? Voi fi vreodată parte a acestei societăţi? Voi găsi cealaltă jumătate de lună din turtă dulce?

Afară tocmai a zburat de la etaj o doză de bere... şi mă aduce înapoi pe Terra... în camera mea prăfuită... nu am făcut astăzi patul... trebuie să mă întorc la viața mea de pământean şi să uit că am trăit aici... pentru că toate astea nu înseamnă nimic pentru nimeni...

Am trăit pentru iubire, am trăit pentru cunoaștere... acum oare trăiesc pentru muzică?

Cap. II - Lumea este formată din noi

Mă uit la mine: mă întâlnesc cu vechi sau noi prieteni şi discutăm despre muzică, amintiri din liceu, haine, ultimele întâmplări amuzante, seci sau triste...

Dar nu discutăm despre noi... ar trebui să înceapă cineva dar nimeni nu îndrăzneşte să înceapă...

Nu îi povestesc niciodată cât de fericită sunt, cât sufăr, pe cine iubesc sau urăsc... sau din ce motive… şi uneori descopăr şi partea bună - aflu părerile ei sincere... nu filtrate de frica de ce aş putea eu crede sau „daca se supără", „așa ceva nu se zice"... etc

Daca m-ar întreba cineva... şi m-au întrebat unii... le spun ca nu îi privește... este treaba mea... de ce vă băgați în sufletul meu?

Îmi descriu sufletul ca o cameră cu pereții din elastic... poți să încerci să intri, dar cu cât vei intra mai adânc, cu atât vei fi aruncat mai departe. Psihologia lui Vasile Pavelcu spune că un om trece mult mai ușor de la iubire la ură decât la indiferenţă... e de fapt şi logic... pentru că ura tot din iubire vine... mi-ar fi însă greu să înțeleg cum iubirea s-ar putea naște din ura....

Dar să lăsăm asta. Cine ar vrea până la urmă să intre în palatul de cleștar al psyche-ului meu? ;))

Este frig, sumbru şi liniște... şi scârţâiau coroanele de plumb…

Dar hai să nu vorbim despre mine... poate că sunt eu mai ciudată... mai altfel... de ce să nu vorbim despre celelalte nush-câte miliarde de oameni? Mai are legătură ceea ce se spune cu realitatea? Am învăţat să vorbim o altă limbă... o limbă pentru care nu există dicționare şi nici gramatică, o limbă pe care dacă nu o cunoști, ești pierdut. Dar nimeni nu te învaţă... Am cunoscut pe cineva care nu a învăţat limba lumii... şi a ajuns victima ei. Pe cine să dai vina? Mi-a fost prietenă şi am sacrificat multe încercând să o salvez...

Nu vreau să învăţ pe nimeni acest limbaj. Copiii nu îl știu şi sunt fericiți. Îngeri sortiți să piară. People all grow up to die. Children all grow up to kill. Ne omorâm zilnic unii pe alții iar a doua zi ne salutăm ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Nu vreau să fac pe învăţătoarea... să dau lecții de viață... nu vreau nici să pretind că știu mai multe ca alții... dimpotrivă... spun doar niște lucruri pe care deep inside le știm cu toții... şi pe care vreau şi eu să mi le reamintesc… să nu uit că nu e vina mea, şi nici a lor...

Am rămas fără cuvinte... poate cuvintele nici nu îşi au locul şi rostul aici... atât pentru azi.

Cap. I - Coincidenţe

Ce face oare ca atunci când ţi-e dor de un vechi prieten, acesta să apară de după colţ? Şi să iți amintești că a fost mai mult decât un vechi prieten... şi să te întrebi... cine suntem acum? Ca atunci când te simți singura, un băiat cu ochi albaștri să iți spună că ţine la tine? Ca atunci când nu mai ai mărunt în casa de marcat, un copil cu părul blond, cârlionțat să cumpere 2 sandwichuri cu 12 bancnote de 1 leu?
Sunt lucruri frumoase care se întâmplă... Ce face ca atunci când realizezi că în calea cunoașterii luciferice stau banii să descoperi că în calea cunoașterii paradisiace stă Natura?

Poate vorbesc doar prostii... poate sunt doar gânduri înşirate aiurea pe tastatură… poate nici eu nu cred ce spun...

Cineva mi-a spus odată ca știu să scriu. Era cineva care știa ce spune. Altcineva mi-a spus odată că sunt cea mai potrivită pentru meseria pe care mi-am ales-o. Era din nou cineva care știa ce spune... Si am crezut. De ce?

Pentru ca mi-au spus-o atunci când aveam nevoie să o aud.

Îmi amintesc acum de o iubire pe care credeam ca am uitat-o. Nu. Nu am uitat-o, ci doar am vrut să o uit şi să o păstrez doar în jurnalul meu verde cu cheiță şi lăcăţel. Aveam odată, de mult - 15 ani şi visam să cuceresc lumea... să scriu şi să ajung cineva... aveam 15 ani şi visam la ochi negri şi la absolut.
Acum am 18.. şi la ce îmi folosește?
Sunt studentă... şi nu realizez...
Sunt un om matur şi am învăţat din greșelile liceului...
Şi le voi repeta cu fiecare ocazie...

Merg pe strada şi, când îmi amintesc, privesc oamenii. E mai mult sau mai puțin interesant. Dar vă propun un experiment: mergeți cu autobuzul/troleibuzul/tramvaiul/metroul... etc şi priviți feţele celor din jur.
Cei mai puţini privesc împrejurimile... poate sunt străini... evident nu e valabil pentru metrou :P
Alții, puţini - zâmbesc - astăzi s-au îndrăgostit...?
Dar trista majoritate privește în gol - le poți studia faţa ca pe o hartă politică:

trebuie să plătesc factura la curent... şi să nu uit să trec pe la nico să iau foile de lucru... mâine, după ce vin de la servici, să trec pe la piață… a zis nutzi că sunt cartofi ieftini la dacia... vai, ce cald e acolo... o sa mă îmbrac subțire... detest bluza aia maro... să merg pe la piața de miercuri să îmi iau o bluză... oare cât o fi factura? mai îmi ajung banii de o bluză? vai... să nu uit de cadoul pentru iuly... de ce trebuie să aibă ziua tocmai acuma când trebuie să plătesc curentul? parcă vroia o minge... aceea de la universal... era scumpă... găsesc oare una la fel in piață? ba nu... hai să îi fac plăcerea asta de ziua lui... cât costa? hm… şi cu lumina... nu, nu îmi mai ajunge de o bluză... să cobor mai repede să merg la nico... la dracu! am uitat factura acasă... etc etc

sau:
dacă am greșit la 1, m-a luat naiba... 10 puncte... dar eh... poate n-am greșit... era bine... sau? offff… nu mai țin minte... sa zicem că am făcut bine... înseamnă ca iau 9,40... si dacă la română iau… hm... 9,10... atunci tre să îmi iasă media peste 9,60... şi atunci intru la buget... o să plec de aici... o să scap de aici... o să fiu liberă ca pasărea cerului să îmi trăiesc viața mea... şi nu mă mai interesează ce las în urmă... m-am săturat să trăiesc pentru alții... să îmi dedic viața unui băiat căruia nu îi pasă de mine şi să dau raportul părinţilor cu ora de plecare, sosire, destinația şi acompaniamentul... a fost frumos în liceu... o să îmi fie dor de colegi… dar la facultate o să fie supeeer... new life, new me... yeah… etc etc

sau:
am închis gazul, apa, frigiderul, televizorul... am scos calculatorul din priză? l-am scos... ba nu… am uitat... sau l-am scos? am luat cu mine trusa de machiaj? da. umbrela? da. cadoul? da. fuck... am uitat să cobor...

oamenii uită să se uite în jur... să privească lumea... s-au închis în ei şi se judecă după telefoane, haine şi poze cât mai macho/sexy... cum ramane cu vechile valori? ce însemna acum 50-100-500 de ani "o fată bună" şi ce înseamnă acum?

(to be continued)