Cap. III – Sunt o lună amară...

Am fost în weekend în Poiana Brașov... Rock Out Land Festival... sau ceva de genu'... nu numele este important…

Câteva formații de care nu am mai auzit... si care m-au impresionat mai mult sau mai puțin… sau deloc... dragii mei The Others şi în final, Luna Amară...

Eloise... nimic de comentat decât că nu m-ar deranja să îi mai ascult o dată... de mai multe ori de fapt...

Mushroom Story... SCHIMBAŢI-VĂ SOLISTUL ŞI MAI ALES TEXTIERUL!!!!!!!

The Others... mi-era dor să îi ascult pe The Others... nu se compară nimic cu ceea ce fac ei... ei pur şi simplu funk-tioneaza ;)) şi totuși îmi era atât de somn... încât pierdeam ideile pe drum... M-am ridicat în picioare când a urcat Mihnea Blidaru pe scenă... nu de dragul lui, ci pentru că am simțit că formația a început să cânte cu plăcere, şi nu din rutină... le-a dat viață şi celor de pe scenă, dar şi publicului...

The Others… how should I know the world is dry, that friends are here because we cry... inegalabilul funky mamma... şi să nu uitam hitul Crazy City... aștept ziua în care vor fi apreciați la adevărata lor valoare… ziua în care nu voi afla pe mess ci la televizor de concertele lor... visez, nu?

Anturaj... o trupa bună, dar prea mult influențați de RHCP... un solist fără curaj, dar cu potențial… şi... luaţi-vă fraților alt textier!!

În general ceea ce am văzut a fost muzică de calitate... în special instrumentația… oameni care au cap, mâini, picioare şi chitara...

Şi în final... senzația serii... Luna Amară...

Știam ce cântă... aveam câteva melodii de-ale lor peste care săream ocazional... îi respectam ca poeți deși nu îi ascultam întotdeauna… Dar ce am văzut sâmbătă nu a fost un grup de rockeri disperați... nici un grup antipolitic sau știu eu ce grupare care instigă la complot... ci o mână de luni amare... pierdute în cenușă... în gri dorian... oameni care s-au închis în capul lor şi încearcă să ne arate că se poate şi altfel...

Şi mă uitam în jurul meu... să vad câţi înțeleg.

Era întuneric şi nu se putea citi pe feţele lor… dar vedeam - erau cei care dansau în faţă... dacă asta se poate numi dans... urlau şi se dădeau în spectacol...

Şi mai erau cei care stăteau locului... eventual bătând ritmul cu piciorul... şi care ascultau cu sufletul la gură... chiar dacă știau versurile şi în somn...

Mă uit în jurul meu... oamenii aceștia chiar nu înțeleg... sunt oameni care trăiesc şi li se pare evident că AŞA trebuie să fie... să trăiască... să se distreze... cei din jur să știe k ei sunt cool... să se mintă că iubesc... să se căsătorească cu fast şi rochie scumpă... lăutari şi claxoane... să aibă copii... să se certe… să îi bată... să plângă... să fie văzuți bine... şi într-o zi să stea în faţa blocului, să spună ce bine era pe vremea lor... fără să știe că îşi plâng bătrâneţea, nu vremurile... să îi blesteme pe "dracii de copii"... să îşi reamintească bolile şi într-o zi să plece... la fel cum au venit… evident…

Poate că eu sunt cea care nu gândește corect? Poate că viața chiar la asta se rezumă...? Şi atunci cum rămâne cu restul... cu absolutul... cu iubirea şi cunoașterea? cu suferința? Pentru că, în final, eu sufăr la fel de mult pentru că nu voi cunoaște niciodată absolutul, cât suferă vecină-mea pentru că nu poate să îşi cumpere blugi de la Kenvelo... şi dacă îi dau eu bani să îşi cumpere blugi... nu va fi fericită, ci va suferi din alt motiv, la fel de grav...

Oare exagerez? Oare chiar lumea asta a luat-o razna sau oare chiar încep eu să o iau razna?

Mă simțeam cumva în largul meu… printre cei din Poiană... printre unii dintre ei... pentru că simțeam că ei trăiesc fără prejudecăți… sau idei... ci doar prin iubire... şi prin muzică...

Şi mă întorc apoi aici... în lumea asta gri în care trăiesc... şi văd altceva... oameni care trăiesc pentru bani... care se târăsc de azi pe mâine... oameni care lucrează într-un Fast Food sau la colţ de stradă... doar ca să poată supraviețui... iar ce rămâne nu va merge niciodată în biblioteci... ci pe telefon...

Doamne! Sunt atâtea lucruri pe care nu mi le doresc şi pentru care lumea asta suferă... de ce??
sunt şi eu o lună amară? Voi fi vreodată mai mult de atât? Voi fi vreodată parte a acestei societăţi? Voi găsi cealaltă jumătate de lună din turtă dulce?

Afară tocmai a zburat de la etaj o doză de bere... şi mă aduce înapoi pe Terra... în camera mea prăfuită... nu am făcut astăzi patul... trebuie să mă întorc la viața mea de pământean şi să uit că am trăit aici... pentru că toate astea nu înseamnă nimic pentru nimeni...

Am trăit pentru iubire, am trăit pentru cunoaștere... acum oare trăiesc pentru muzică?